S-a născut ca un film trăit împreună cu Grupul Phoenix – pictori începători, debutanți în lumea artei – și cu cei doi oameni care au crezut necondiționat în viziunea mea: Nelu Măstăcăneanu și Roberta Neamțu, coordonatori și curatori ai acestui parcurs unic.
ACTUL I – VIZIUNEA
Am visat mereu la o pânză care să nu mai fie doar a mea, ci a noastră. O pânză care să nu poată fi cuprinsă de o singură minte sau de o singură inimă.
Ideea a prins viață după ce am văzut, la București, o pânză monumentală pictată de un singur artist. Atunci mi-am spus: dacă unul poate, de ce nu am putea cincizeci? Dar nu cincizeci de mâini rupte una de alta, ci o singură mână colectivă, care să curgă de la stânga la dreapta, de sus în jos, fără fractură, fără ego.
În acea clipă ideea părea nebunească: să creez cu artiștii începători, debutanți, din cursul de pictură ”Pictura pe înțelesul tuturor” o singură pânză monumentală, unică, să îmblânzesc imposibilul: să adun laolaltă ego-uri, stiluri, niveluri diferite și să le transform într-o singură respirație.
ACTUL II – PROVOCAREA
La Șona, unde găsești peste tot amprenta marelui pictor Ștefan Câlția, am găsit locul potrivit. Un dom geodezic aflat în construcție, gol, rece, dar perfect pentru a întinde acolo o pânză de 25 de metri lungime și 1,60 înălțime. Am început cu pete de culoare, aruncate haotic, ca niște semințe pe un câmp virgin. Din ele trebuiau să crească forme, povești, lumi întregi. Știam ce îi așteaptă: o provocare pe care mulți aveau s-o urască, alții s-o iubească, dar nimeni n-o putea ignora.
Era o navă uriașă, o corabie albă plină de pete de culoare ce aștepta să fie umplută de viață.
ACTUL III – LUPTA CU SINE
A naște o idee măreață și vizionară nu înseamnă doar inspirație. Înseamnă trudă, încercări, și zile nesfârșite de îndoială. La început, totul pare imposibil – ca și cum ai încerca să cuprinzi cerul cu mâinile goale. Oamenii te privesc cu scepticism, îți pun întrebări pentru care nu ai încă răspunsuri.
În prima dimineață, artiștii au pășit în fața pânzei ca într-un sanctuar. Privirile lor s-au oprit pe petele aruncate la întâmplare și, instinctiv, fiecare a dorit să-și proiecteze propria imagine. Dar ar fi fost doar un amestec haotic de viziuni. Atunci le-am propus altceva: să lase întâmplarea să devină ghid. Să caute formele ascunse, personajele care pândeau în adânc, și să le piloteze încet spre suprafață. Ca și cum pânza însăși, prin petele ei de culoare, își spunea povestea și aducea la lumină ființele și poveștile ce așteptau să fie descoperite.”
Au schițat, au ridicat lumi, au trasat destine. Dar seara, am șters. Am dărâmat tot.
A doua zi, același ritual. Zbucium, frustrare, strigăte interioare: „De ce?!”
Unii au vrut să plece. Unii au plâns. Unii mi-au spus că nu pot. Am ridicat oameni de pe marginea renunțării, i-am îmbrățișat și le-am spus: „Nu ești singur. Creăm împreună. Ai încredere.”
Îmi spuneau în glumă „Meșterul Manole”, dar gluma ascundea chiar lacrimile lor adevărate. Căci tot ce se picta ziua, dărâmăm noaptea. Dar doar așa puteam să trecem dincolo de ego și să lăsăm pânza să-și spună povestea ei, nu povestea fiecăruia.
ACTUL IV – MINUNEA
În a treia zi, s-a produs miracolul. Deodată, mâinile au început să bată în același ritm, pensulele să respire la fel, culorile să curgă ca dintr-un singur trup. Atunci pânza a prins viață și am înțeles: nu mai eram cincizeci de pictori, eram un singur pictor cu cincizeci de inimi: un fluviu al umanității.
Este o pânză care curge ca un râu de vieți și destine, cu zone de lumină și de întuneric, cu clipe de tandrețe și prăbușiri de lumi întregi. Povestea ei aș descrie-o așa:
La început, vedem omul simplu, tradițional, bunicul și nepoata – rădăcina legăturii umane, inocența, fragilitatea vieții. Apoi apare îngerul, care luminează drumul și marchează trecerea dintr-o lume în alta.
Pe măsură ce privirea avansează, ordinea se sparge, tradiția se fracturează: femei care cară apă, simbol al continuității și supraviețuirii, dar și semn al greutății vieții. Totul se degradează într-un peisaj arid, unde animalele iau foc, devin hibrizi, atacă și sunt atacate – un univers în care omul și natura se consumă reciproc.
Apoi se amestecă eroi și iluzii: Don Quijote, taurii, regele care își pierde coroana. Sunt simboluri ale puterii fragile, ale luptelor absurde și ale decăderii . Lumea veche se rupe, se frânge, se resuscitează cu cârlige reci.
Mascaricii, corăbiile scufundate, turnurile și corpurile chinuite devin alegoria unei societăți fracturate, în care atacatorul și atacatul sunt aceeași ființă. Omul luptă, dar lupta e cu el el însuși.
Păduri arse, migranți, ceasul care împinge timpul spre zero, conducători robotici, copaci frânți. Dar peste toate apare un nou pământ tras din vechiul nisip.
Totuși, prin toată această dezintegrare, apar imagini de blândețe și speranță: bărbatul care salvează copilul, femeia însărcinată, oul lăsat de vultur, copilul pe bicicletă, păsările de hârtie, fluierul care vrea să îmblânzească fiara. Sunt semne ale renașterii, ale posibilității unui alt început.
Și, la final, mâna inocenței: o adolescentă de 15 ani a pictat finalul pânzei , ca o apocalipsă care se rescrie: arca lui Noe, privirea spre viitor și semnătura a 50 de artiști care au dat viață acestui strigăt, despre fracturarea umanității, dar și despre germenii speranței care încolțesc chiar în ruine. Este un strigăt vizual, o avertizare, dar și o rugăciune pentru viitor.
ACTUL V – TRANSFORMAREA
Pânza s-a odihnit un an. Apoi am reluat procesul cu alți artiști. Din nou tăieturi, din nou ștergeri, din nou dureri. Din nou am văzut Titanic-ul scufundându-se. Dar de fiecare dată, ceva invizibil îl ridica la suprafață.
Când artiștii au început să se armonizeze, ceva s-a schimbat și în ei. Nu mai erau cursanți, amatori sau debutanți. Erau artiști în toată puterea cuvântului, transformați nu doar în stil, ci în suflet.
Au plecat altfel decât veniseră: mai puternici, mai încrezători, mai uniți.
EPILOG – UNITATEA
Acum pânza există. Respiră. Nu știu cum o va primi publicul ,poate o va iubi, poate o va respinge. Dar eu știu ce am văzut: oameni schimbându-se în fața mea, crescând, unindu-se. Frumusețea nu e pe pânză, ci în sufletul fiecăruia care a pus acolo o tușă de culoare.
Și mai știu că sufletul românesc e viu, greu de frânt, capabil să renască oricând, chiar și din cenușă. A arătat că unu poate fi toți, și toți pot fi unu.
A ridica o viziune înseamnă să construiești și să dărâmi, din nou și din nou. Ca în legenda Meșterului Manole, unde zidurile mănăstirii se prăbușeau noaptea.
În poveste, Ana – iubirea lui Manole – a fost zidită în pereți pentru ca zidirea să rămână în picioare. Și noi am simțit, fiecare, că trebuie să ne zidim câte o parte din noi în această pânză: orgolii, frici, dorința de a controla. Fiecare a dat ceva din sine pentru ca visul să rămână viu.
Aceasta este taina oricărei creații mari: ea nu se clădește doar cu mâinile, ci și cu sacrificii. Și abia atunci când zidirea înghite o parte din tine, ceea ce se naște rezistă în timp.
Pentru că ideile mari nu se nasc din liniște. Ele se nasc din luptă, din sacrificii, din credința că dincolo de pierdere există o frumusețe mai mare, care merită să rămână.
Aceasta nu e doar o pânză. E o operă colectivă de viață și moarte, de cădere și renaștere.
Și este dovada că, atunci când 50 de oameni se lasă conduși de aceeași viziune, realitatea însăși se rescrie.
MULȚUMIRI
Povetea pânzei nu s-ar fi născut fără cei care au ales să creadă într-un vis ce părea imposibil.
Mulțumim sponsorilor și susținătorilor care au făcut posibil ca acest proiect să respire, să aibă un loc, o voce și o viață.
Mulțumim celor doi coordonatori, Nelu Mastacaneanu și Roberta Neamțu, pentru devotamentul lor neobosit, pentru nopțile în care au ridicat din nou corabia atunci când părea că se scufundă.
Și, mai ales, mulțumim celor cincizeci de pictori – debutanți, amatori, visători. Cei care și-au lăsat lacrimile, frustrările, culorile și sufletul pe această pânză.
Aceasta este opera voastră, dragi artiști!
Aceasta este dovada că, dincolo de talent, contează curajul de a fi împreună.
„Un proiect al Școlii Sunt Artă – Pictura pe înțelesul tuturor
Grupul Phoenix
Tabăra de la Șona, România, 2024–2025
Cincizeci de artiști. O singură voce.”
Invitație – „Fii parte din Vocea Noastră”
Dragă viitor artist,
Această pânză nu este doar o lucrare. Este o mărturie.
Este dovada că cincizeci de oameni, veniți din lumi și povești diferite, pot deveni o singură voce atunci când lasă culoarea să-i unească.
Ceea ce s-a născut la Șona a fost mai mult decât artă – a fost o transformare.
Acum, te chem și pe tine.
Dacă vrei să înveți să pictezi. Dacă vrei să-ți lași amprenta pe pânza timpului. Dacă vrei să faci parte dintr-o comunitate unde mâinile, mintea și inimile bat ca una – vino alături de noi.
Nu contează dacă ești debutant, amator sau nu ai atins niciodată o pensulă. Contează doar să îți dorești să dai culoare visurilor tale.
🖌 Intră în Școala Sunt Artă – Pictura pe înțelesul tuturor.
Aici vei învăța nu doar tehnică, ci și curaj.
Vei descoperi nu doar culori, ci și puterea ta interioară.
Vei face parte dintr-o voce care continuă să scrie, împreună, povestea omului și a lumii.
Fii parte din această voce.
Fii mesagerul societăți.